Scrisoare catre casa

Eu sunt un scafandru ciudat. 
Stiti de ce? 
Pentru ca imi dau seama ca sunt un scafandru.
Ceilalti par sa creada ca asta e tot ceea ce ei sunt. 
Eu imi amintesc cum intr-o zi, eu fiind o substanta luminoasa calda si vie, am intrat in acest costum de scafandru pe care il simteam rece, 
nespus de greoi. Ma simteam inchisa in el si stransa. Am facut asta ca sa pot cobori in lumea asta.
Sa pot trai si circula in mare am nevoie de un costum adecvat. 
A fost un lung proces sa invat sa imi misc mana, sa umblu, sa ma  integrez printre ceilalti...care mai aveau si o gramada de  reguli.

---

Imi parea o situatie ciudata. 
Cand nu vezi, ai nevoie de reguli si in acest mediu e asa.
A urmat o lunga perioada de adaptare pe care ceilalti o numeau „crestere”.
Pentru mine semana cu o descrestere pentru ca fiind tot timpul concentrata sa ma misc in costumul de scafandru, ca sa invat regulile acestei lumi, am inceput sa ma simt tot ma putin ca mica luminita aurie, calda si libera, plina de veselie.
Am inceput sa ma adaptez la munca grea de aici. Pentru ca aici trebuie sa muncesti pentru fiecare lucru cu greu. Oamenii nu sant constienti de Sursa care ne hraneste pe noi luminitele, ne umple de bucucrie si ne da tot. 
Nu, aici toti cred ca trebuie sa se descurce singuri! 
Si de aici o infinitate de greutati pe care si le creeaza si trebuie sa le duca in spate. 
De exemplu toti sant preocupati doar de ei insisi crezand ca altfel nu primesc nici un ajutor...si astfel se preocupa mereu de costumul de 
scafandru pe care il alimenteaza cu ce e mai bun, il duc la verificare la doctor, isi fac tot felul de imbunatatiri pentru ca sa fie „atragatori” pentru cei din jur. 
E cumplita senzatia de singuratate pe care o au cu toate acestea. Nu se simt prea iubiti. Incearca sa experimenteze tot felul de „gandiri 
pozitive” pentru a se simti mai bine.
Sant grupati pe familii la care par sa tina, dupa propria lor persoana, cel mai mult, pentru ca pe cei din familie ii considera ai lor.
Sant guvernati insa tot de oameni care inainte de toate se iubesc tot pe ei insisi si apoi pe familia lor. 
Insa ei sunt nemultumiti de felul in care sunt condusi si cauta mereu pe cineva mai bun sa ii conduca. Par sa nu intelega de unde vine problema.
La fel, cauta Sursa intr-un fel de cladiri mult mai mari decat celelalte. Cred ca se afla acolo.
 Doamne, ce dor imi e de casa!
 Ce dor imi e de Sursa vie!
 Mi se pare ca sunt in desert...
Aici nu vezi clar, e ca un fel de ceata care s-a lasat. De asta poate oamenii nu pot sa perceapa intelegerea clara...
Am invatat in ultimul timp sa ma retrag de la a ma ocupa tot timpul de costum, de casa, de ganduri, de tot ce e aici si ma retrag in interiorul meu, acolo unde mica  luminita inca mai palpaie...si ma simt acasa pentru un timp...
Traiesc cu speranta ca aceasta luminita sa creasca puternica, sa dezbrace costumul, sa il lase jos, si sa incep sa ies din apa asta densa tot mai sus, unde densitatea ei e tot mai mica, pana la lumina, unde voi simti imediat o usurare si o puternica bucurie ma va duce mai departe, dincolo de soare si de tot ce se vede, catre Sursa micutei mele lumini aurii, intr-o mare... fara de sfarsit si indescriptibila...

Aici oamenii par sa traga cat mai mult sa isi repare costumul de scafandru, sa reziste cat mai mult... Nu au nici o speranta de un loc mai 
bun.
 Au uitat.
 Au uitat cum e acasa.
 Multora incerc sa le spun dar nu ma aud. Luminita lor e aproape adormita, nu pot sa ajung la ea.
Stiu ca daca luminitele noastre s-ar intalni ar fi grozav, ne-ar ajuta sa ne amintim...
Se mai intampla sa intalnesc oameni care ma recunosc. Pentru un moment...
Sau cateodata intalnesc chiar pe cineva caruia ii e dor de casa. De obicei dorul de casa e confundat cu o nostalgie, cu o senzatie de gol 
interior si inutilitate. Oh, persoanele astea inconstient isi dau seama de situatie.
 Dar eu continui sa caut.  
 Luminite vii. 
Stiu ca nu sant singura.