(fragment din seminar)
Avem mai multe aspecte care sunt in noi. Si am vorbit sumar de ideea de ego si de suflet.
Egoul care conduce personalitatea omului obisnuit.
Personalitate inseamna tot ce suntem in separare fata de Dumnezeu si de intreg. E felul nostru de a ne exprima, de a ne manifesta, de a fi in viata asta separati, cu constiinta “eu” – corpul fizic, eu actionez, astea sunt gandurile mele…deci asta e personalitatea, toate gandurile, emotiile.
Avem mai multe aspecte care sunt in noi. Si am vorbit sumar de ideea de ego si de suflet.
Egoul care conduce personalitatea omului obisnuit.
Personalitate inseamna tot ce suntem in separare fata de Dumnezeu si de intreg. E felul nostru de a ne exprima, de a ne manifesta, de a fi in viata asta separati, cu constiinta “eu” – corpul fizic, eu actionez, astea sunt gandurile mele…deci asta e personalitatea, toate gandurile, emotiile.
De fapt corpurile personalitatii sunt: corpul fizic, eteric, emotional si mental inferior
Gandurile noastre sunt ale personalitatii. Acestea sunt sub conducerea egoului in general. O persoana se naste si duce experienta asta.
Ce incercam sa facem noi prin a face un drum spiritual, ce incercam sa facem aici si prin cursuri este sa transferam conducerea sufletului - deci sufletul sa conduca personalitatea si personalitatea sa devina un instrument de exprimare a sufletului in planul asta.
Cand se intampla asta si sufletul conduce personalitatea, eu cred ca o persoana nici nu-si mai pune problema de incredere in sine pentru ca nu mai e in separare fata de ceilalti si nu mai trebuie sa dovedeasca nimic si nu mai este in vreun conflict ci accepta vointa divina, lucrurile care se intampla. Se intampla fenomenul de anulare de sine.
Pur si simplu anulez egocentrismul: eu sa am/sa posed/ceilalti/ separarea in general.
Si atunci probabil nu se mai pune problema de incredere in sine, ce inseamna asta?
Eu am incredere in Dumnezeu, automat am incredere in mine pentru ca cred ca ma conduce Dumnezeu si cum as putea sa nu fiu intreg si bine….Cum as putea cand ma conduce sufletul?
Problema apare cand suntem separati de Dumnezeu si atunci in general egourile si personalitatile conduse de ele se simt amenintate: apare frica, nesiguranta.
Pentru ca intr-adevar traim intr-o lume a contrastelor, intr-o lume in care totul pare haotic pentru ca nu intelegem...
Si ne simtim vulnerabili in general, adica e senzatia asta de vulnerabilitate si sponsorizam o industrie care este uriasa pe planeta asta, si invarte o gramada de capital, de bani, de energie umana si se numeste de asigurari.
Pentru ca incercam sa ne asiguram cu tot felul de polite si cu bani... ceva care…e aberant…Nu putem sa asiguram nimic in dimensiunea asta…nu ramane nimic, nu luam nimic cu noi si nu putem fi siguri…ca doar un cutremur sa vina sau cea mai mica schimbare climaterica de cateva grade ne poate ” pufai” si pe noi si pe toate casele de asigurari.
Adica daca noi stam bazati si radacina noastra e egoul si lumea asta, pot sa inteleg o frica colectiva, o frica la nivel individual si o nesiguranta…pot sa inteleg. Ca “norocul” ca nu e doar atat…
Si de aici vine si frica de moarte ca un derivat de la asta.
Ti-e frica sa lasi ceva ce cunosti si e singurul lucru pe care-l cunosti pentru ca tu nu mai ai nici o alta legatura in alta parte.
Si daca ar fi sa schimbam unghiul si sa abordam altfel increderea in sine:
-ar mai fi de vorbit de jocul dintre noi si ceilalti, despre cum percep eu ca sunt, despre cum percep ceilalti;
-despre cat de mult ma influenteaza mentalitatea colectiva care este densa.
Adica tin minte din experienta mea personala pot sa zic si ziceti si voi parerea voastra: mi se intampla sa ma duc la o petrecere sau la o intalnire unde veneau persoane cu bani, cu super tinute si cu aparente de mare succes si eu sa ma simt fara incredere in sine?
Toata aroganta si siguranta lor care e oricum in aparenta - (ca daca vezi mai profund, dar tu nu vezi mai profund cata vreme nu esti tu echilibrat si esti tu in nesiguranta), reusea si pe mine sa ma destabilizeze, intelegi?…pentru ca sunt multi. Mentalitatea colectiva e mult…nu putem neglija asta. E pur si simplu o energie acolo, e o mentalitate care conduce o turma. Sunt ganduri ”uite-o si pe asta…”, judecati…aparenta.
Tot ce inseamna ca sunt eu ok, ar insemna ca am pantofii la moda, rochia si aerul de nonsalanta. Deci asta ar insemn ca sunt ok. Si am statusul acceptat de ceilalti, pentru ca asa gandesc majoritatea.
Si de ce forta am nevoie sa ma duc asa cum sunt cu pantofii mei fara toc si de acum 7 ani…Sa zic ”pe mine nu ma afecteaza lucrurile astea?" Cati dintre voi aveti forta aia sa ziceti ”eu sunt bine asa cum sunt”.
E un pic “chalenging” momentul si la fel de interesant de trait...
De fapt poti sa te simti foarte bine, foarte acceptata. Ceea ce nu inseamna ca depinde de ei…ma intelegeti surorile mele?
De fapt nu depinde deloc de ei! Nu e ca te accepta ei - tu te accepti...sau nu. Sa intrii sau nu in tiparele stabilite de altii.
Va dati seama ca de fapt e o iluzie ca “uite-i pe astia ca nu te accepta”.
Pentru ca esti tu care intretii lucrurile astea si te vezi pe tine asa.
Sau vezi o femeie imbracata foarte “alambicos :)” si vezi cum tot timpul se priveste si cum de fapt e foarte nesigura, deci ce rost are? Ce legatura au hainele de pe noi cu noi? Nu va dati seama cat e de superficial?
Vreau sa ma duc sa dau nu stiu cati bani sa arat eu asa de bine? Cu banii aia fac o gramada de cursuri in care ma dezvolt pe mine sau ma duc si stau pe o plaja in Hawai, hranim copiii flamanzi si cati oameni cu probleme. Uite unde se duc banii si economia societatii asteia…incredibil! ( si asta nu e o judecata ci o observatie)
-din public: eu tin minte cand eram mica, pana in 7-8 ani si imi puneam intrebarile “Cine sunt?”. Si mai aveam in acelasi timp chestia ca eu sunt aici, dar era un sentiment foarte clar- pentru ca cineva “mare” m-a pus aici si pentru ca "persoana" m-a pus exact unde trebuie, cu familia care trebuie, cu modul in care arat, cu cine sunt. Si era atat de clar sentimentul acela si acum imi aduc aminte de el.
Nu te gandeai niciodata: oare nu o fi gresit... ci era sentimentul : ”Sunt perfect”
-Raspuns: Ai intrat ca o rotita in gaurica ta!
-din public: foarte misto sentimentul
-Raspuns: Pai si acum poti sa-l ai. Pe masura ce ne echilibram simtim asta, ca daca ti se intampla ceva, se intampla pentru ca e exact ce trebuie sa ti intample, ca ai ceva de invatat acolo.
-din public: Acum am inceput sa incep vad dincolo de aparente…Hai sa vad ce e acolo? Si e misto…ca nu mai reactionez si nu ma mai enervez. Dar inca nu ma simt libera, ca sunt perfecta fara sa…
-Raspuns: Tu poti sa incepi sa lasi un pic mintea, risti sa fii un pic mentala…sa lasi si cu inima…pentru ca locul tau…o sa-l gasesti
cu inima, nu cu mintea. Sa zici ok sunt cu barbatul care trebuie, in situatia care trebuie…
Nu, mental nu o sa intri niciodata in bucatica ta.
Tu atunci cand erai mica, o faceai cu inima.
-Din public: am inteles asta, dar nu stiu cum sa fac acum?
-Raspuns: Pai tu vrei sa stii cu capul. Tu ma intrebi iar o tehnica mentala, cum sa gandesti…nu e ceva care trebuie sa stii…las-o!
Gandurile noastre sunt ale personalitatii. Acestea sunt sub conducerea egoului in general. O persoana se naste si duce experienta asta.
Ce incercam sa facem noi prin a face un drum spiritual, ce incercam sa facem aici si prin cursuri este sa transferam conducerea sufletului - deci sufletul sa conduca personalitatea si personalitatea sa devina un instrument de exprimare a sufletului in planul asta.
Cand se intampla asta si sufletul conduce personalitatea, eu cred ca o persoana nici nu-si mai pune problema de incredere in sine pentru ca nu mai e in separare fata de ceilalti si nu mai trebuie sa dovedeasca nimic si nu mai este in vreun conflict ci accepta vointa divina, lucrurile care se intampla. Se intampla fenomenul de anulare de sine.
Pur si simplu anulez egocentrismul: eu sa am/sa posed/ceilalti/ separarea in general.
Si atunci probabil nu se mai pune problema de incredere in sine, ce inseamna asta?
Eu am incredere in Dumnezeu, automat am incredere in mine pentru ca cred ca ma conduce Dumnezeu si cum as putea sa nu fiu intreg si bine….Cum as putea cand ma conduce sufletul?
Problema apare cand suntem separati de Dumnezeu si atunci in general egourile si personalitatile conduse de ele se simt amenintate: apare frica, nesiguranta.
Pentru ca intr-adevar traim intr-o lume a contrastelor, intr-o lume in care totul pare haotic pentru ca nu intelegem...
Si ne simtim vulnerabili in general, adica e senzatia asta de vulnerabilitate si sponsorizam o industrie care este uriasa pe planeta asta, si invarte o gramada de capital, de bani, de energie umana si se numeste de asigurari.
Pentru ca incercam sa ne asiguram cu tot felul de polite si cu bani... ceva care…e aberant…Nu putem sa asiguram nimic in dimensiunea asta…nu ramane nimic, nu luam nimic cu noi si nu putem fi siguri…ca doar un cutremur sa vina sau cea mai mica schimbare climaterica de cateva grade ne poate ” pufai” si pe noi si pe toate casele de asigurari.
Adica daca noi stam bazati si radacina noastra e egoul si lumea asta, pot sa inteleg o frica colectiva, o frica la nivel individual si o nesiguranta…pot sa inteleg. Ca “norocul” ca nu e doar atat…
Si de aici vine si frica de moarte ca un derivat de la asta.
Ti-e frica sa lasi ceva ce cunosti si e singurul lucru pe care-l cunosti pentru ca tu nu mai ai nici o alta legatura in alta parte.
Si daca ar fi sa schimbam unghiul si sa abordam altfel increderea in sine:
-ar mai fi de vorbit de jocul dintre noi si ceilalti, despre cum percep eu ca sunt, despre cum percep ceilalti;
-despre cat de mult ma influenteaza mentalitatea colectiva care este densa.
Adica tin minte din experienta mea personala pot sa zic si ziceti si voi parerea voastra: mi se intampla sa ma duc la o petrecere sau la o intalnire unde veneau persoane cu bani, cu super tinute si cu aparente de mare succes si eu sa ma simt fara incredere in sine?
Toata aroganta si siguranta lor care e oricum in aparenta - (ca daca vezi mai profund, dar tu nu vezi mai profund cata vreme nu esti tu echilibrat si esti tu in nesiguranta), reusea si pe mine sa ma destabilizeze, intelegi?…pentru ca sunt multi. Mentalitatea colectiva e mult…nu putem neglija asta. E pur si simplu o energie acolo, e o mentalitate care conduce o turma. Sunt ganduri ”uite-o si pe asta…”, judecati…aparenta.
Tot ce inseamna ca sunt eu ok, ar insemna ca am pantofii la moda, rochia si aerul de nonsalanta. Deci asta ar insemn ca sunt ok. Si am statusul acceptat de ceilalti, pentru ca asa gandesc majoritatea.
Si de ce forta am nevoie sa ma duc asa cum sunt cu pantofii mei fara toc si de acum 7 ani…Sa zic ”pe mine nu ma afecteaza lucrurile astea?" Cati dintre voi aveti forta aia sa ziceti ”eu sunt bine asa cum sunt”.
E un pic “chalenging” momentul si la fel de interesant de trait...
De fapt poti sa te simti foarte bine, foarte acceptata. Ceea ce nu inseamna ca depinde de ei…ma intelegeti surorile mele?
De fapt nu depinde deloc de ei! Nu e ca te accepta ei - tu te accepti...sau nu. Sa intrii sau nu in tiparele stabilite de altii.
Va dati seama ca de fapt e o iluzie ca “uite-i pe astia ca nu te accepta”.
Pentru ca esti tu care intretii lucrurile astea si te vezi pe tine asa.
Sau vezi o femeie imbracata foarte “alambicos :)” si vezi cum tot timpul se priveste si cum de fapt e foarte nesigura, deci ce rost are? Ce legatura au hainele de pe noi cu noi? Nu va dati seama cat e de superficial?
Vreau sa ma duc sa dau nu stiu cati bani sa arat eu asa de bine? Cu banii aia fac o gramada de cursuri in care ma dezvolt pe mine sau ma duc si stau pe o plaja in Hawai, hranim copiii flamanzi si cati oameni cu probleme. Uite unde se duc banii si economia societatii asteia…incredibil! ( si asta nu e o judecata ci o observatie)
-din public: eu tin minte cand eram mica, pana in 7-8 ani si imi puneam intrebarile “Cine sunt?”. Si mai aveam in acelasi timp chestia ca eu sunt aici, dar era un sentiment foarte clar- pentru ca cineva “mare” m-a pus aici si pentru ca "persoana" m-a pus exact unde trebuie, cu familia care trebuie, cu modul in care arat, cu cine sunt. Si era atat de clar sentimentul acela si acum imi aduc aminte de el.
Nu te gandeai niciodata: oare nu o fi gresit... ci era sentimentul : ”Sunt perfect”
-Raspuns: Ai intrat ca o rotita in gaurica ta!
-din public: foarte misto sentimentul
-Raspuns: Pai si acum poti sa-l ai. Pe masura ce ne echilibram simtim asta, ca daca ti se intampla ceva, se intampla pentru ca e exact ce trebuie sa ti intample, ca ai ceva de invatat acolo.
-din public: Acum am inceput sa incep vad dincolo de aparente…Hai sa vad ce e acolo? Si e misto…ca nu mai reactionez si nu ma mai enervez. Dar inca nu ma simt libera, ca sunt perfecta fara sa…
-Raspuns: Tu poti sa incepi sa lasi un pic mintea, risti sa fii un pic mentala…sa lasi si cu inima…pentru ca locul tau…o sa-l gasesti
cu inima, nu cu mintea. Sa zici ok sunt cu barbatul care trebuie, in situatia care trebuie…
Nu, mental nu o sa intri niciodata in bucatica ta.
Tu atunci cand erai mica, o faceai cu inima.
-Din public: am inteles asta, dar nu stiu cum sa fac acum?
-Raspuns: Pai tu vrei sa stii cu capul. Tu ma intrebi iar o tehnica mentala, cum sa gandesti…nu e ceva care trebuie sa stii…las-o!
RSS Feed