​ 
 
ÎNTÂLNIRI
SOLARE
 

 
 

 
 
Editată de Centrul Solisis
 
 
Marianne DUBOIS
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
ÎNTÂLNIRI
SOLARE
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Bucureşti
2015
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
ISBN 978-973-0-19493-7
 
 
 
Coperta: ilustraţie Marianne Dubois
© Centrul Solisis 2015

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Mulţumesc tuturor prietenilor care
m-au acompaniat în această experienţă. Încrederea şi susţinerea lor au permis extinderea realităţii acestei radiante călătorii spre bucurie.
 
M.D.
 
 
 

 
 
 

 
 
PREFAŢA EDITORULUI,
 
 
Povestea începe într-o zi în care încep să citesc Întâlniri solare, o carte pe care un proaspăt prieten din Franţa mi-o împrumută şi încep să mă recunosc în fiecare pagină... cu uimire îmi continui lectura, încet, într-o digerare lentă şi cu inima tremurândă la fiecare pas al recunoaşterii incredibilei realităţi pe care această carte o oferă.
Mă aflu pe calea parcursului spiritual de ceva vreme, am citit minunate perle ale literaturii luminoase care deschide porţi şi ajută omul căutător de adevăr, de la taoism, hermetism, gnosticism, teosofie din sec.16 până în prezent, dar aşa ceva nu mai citisem! Cineva care cu simplitate descrie stările mentale, emoţionale şi fizice pe care le trăieşte în contact cu lumina interioară elibe­ra­toare... la fiecare pas parcurs!
Am încrederea că cineva care a început trezirea spirituală interioară va găsi în aceste pagini o imensă susţinere prin înţelegere şi nu numai... şi poate se va regăsi în multe momente ale cărţii, ceea ce vrea să spună că trecem toţi pe la aceleaşi borne kilometrice mai devreme sau mai târziu.
Iată ce m-a făcut să mă gândesc să traducem această carte în limba română, pentru ca ea să fie accesibilă căutătorilor în vremurile intense în care trăim. Cred că Întâlniri solare este un puternic sprijin pe calea de eliberare pe care Centrul Solisis o împărtăşeşte pe de-a întregul.
Mă bucur să o putem împărtăşi!
Mulţumim, Marianne Dubois şi luminii care ne permite şi ne susţine întotdeauna!
Rada Pantea
 
 
 

 
 

INTRODUCERE
 
 
Aceste întâlniri şi dialoguri sunt trăite în mod intuitiv, fără nicio formă religioasă. Concepţia agnostică despre lume m-a însoţit până atunci. Aceste texte reprezintă un parcurs neaşteptat pe care l-am trăit cu o mare inten­sitate. Sentimentul şi percepţia pe care le aveam asupra vieţii s-au schimbat radical.
Un cuvânt mai profund s-a dezvăluit în fiinţa mea, acela care stă de veghe, poate, în fiecare dintre noi. Acest cuvânt m-a invitat sa mă apropii de o conştiinţă nouă şi de Unitatea vieţii.
Experienţa personală care e evocată aici, îmi pare de natură secundară. Ea serveşte doar ca suport pentru o transformare la care am fost invitată fără să fie iniţiativa mea. E oricum posibil ca transformarea să fi fost pre­gătită de o cale parcursă anterior.
Propun celor interesaţi de aceste texte, şi pentru care numele de Christ e ataşat unei credinţe sau unei necre­dinţe, să nu dea acestui nume decât o singură semnificaţie, aceea de „Sursă a Iubirii”. În Întâlniri solare, Isus repre­zintă această sursă şi eu sunt prima a fi surprinsă, având în vedere ideile pe care mă bazam până în prezent.
Prin tot ceea ce este spus în aceste scrieri, sunt adusă să mă pun în discuţie cu delicateţe şi exigenţă.
Nu îmi este uşor să renunţ la maniera mea obişnuită de a gândi şi să nu mai fiu în acord cu mediul meu cultural şi social. Dar asta mi se cere. Experienţa se deschide con­stant spre „Necunoscut” şi punctele de vedere se schimbă pe parcurs ca şi cum s-ar ajusta la etapele căii.
De fapt, nu înţeleg din punct de vedere raţional ceea ce mi s-a întâmplat şi cred că trebuie să fiu destul de modestă pentru a accepta că explicaţiile sunt în zadar.
O altă „stare de a fi” îmi este propusă, care este reflec­ţia unui sine debarasat de frică şi condiţionări. Această „stare de a fi” îmi este prezentată printr-o ima­gine solară a lui Isus, care e doar bucurie, compasiune, companie indulgentă şi atentă pentru fiecare pas efectuat pe această cale. Nodurile fricii şi vinovăţiei sunt desfă­cute, unul câte unul cu dulceaţă şi răbdare. Şi pe măsură ce înaintez în această experienţă, observ născându-se, subjugată, suflul unei libertăţi fără limite. Ea pare să fie în corelaţie cu un sentiment şi chiar cu senzaţia unei transformări a celulelor corpului meu.
Această imagine radiantă a lui Isus anunţă naşterea unei epoci noi, în care umanitatea descoperă posibilităţi noi, sau puţin cunoscute până în prezent, chiar dacă sunt evocate circumstanţe dificile de trăit în limitele unui viitor destul de apropiat.
v
Experienţa descrisă în această carte se continuă, întot­deauna reînnoită, întotdeauna diferită, dar să vorbesc acum despre începuturile acestei „Aventuri a Sufletului”.
În timp ce scriam, nu aveam niciun spaţiu de obser­vare, trăiam transformarea într-o uimire şi stupefacţie totală. O trăiam câteodată şi prin cuvintele pe care le scriam.
Incertitudinea faţă de sănătatea mea mentală şi îndoiala erau măturate treptat de către un elan vital care răsturna totul în urma lui. Dar mi se pare indispensabil de a plasa acest parcurs într-un anumit timp dat, expe­rien­­ţele trăite de mine au un caracter relativ. Ele nu trebuie în nici un caz să servescă de exemplu sau de credo pentru că derularea lor naşte alte perspective. Aceste peisaje noi la rândul lor sunt chemate să se schimbe.
Consider deci acum că această carte nu poate fi decât un ferment pentru imaginaţie, o sămânţă plantată în sufletul celor care sunt gata pentru noi creaţii, pentru o inspiraţie diferită. O inspiraţie a cărui suflu ar putea uşura viaţa cotidiană şi ar putea dezvolta sentimentul de libertate creatoare care ne lipseşte.
Această iubire nebună, de neînţeles, fără măsură, pe care imaginea lui Isus a provocat-o în mine (fără nicio pregătire) s-a interiorizat, s-a transformat, armonizat, într-o integrare zilnică. Întâlnirea cu Isus se clarifică un pic diferit astăzi. Ea se prezintă acum ca o întâlnire cu acea parte din mine care este „una” şi mă re-leagă la infinit. Asta nu schimbă cu nimic faptul că această „cale a Iubirii” dă atâta bucurie încât nu pot să o descriu. Ea adună, înglo­bează, reuneşte, bucăţile din mine care sunt ceilalţi, eveni­men­tele, bunăstarea sau suferinţa fiecăruia, etc..., toate aceste proiecţii ale spiritului care îmi păreau separate.
Această trecere în unitate reîncepe în fiecare minut: imposibil de a o reţine, de a o cronometra, de a face din ea o posesie. Fluturele prizonier moare în plasă. Dar de fiecare dată când dorinţa de a poseda este abandonată, când aban­donul se instalează, mişcarea către unitate străluceşte în soarele libertăţii. Atunci armonia şi râsul interior se recreează şi zboară către „Necunoscutul” unui prezent fără limite.
Au trecut opt ani de la începutul acelei aventuri şi pentru cei ce nu sunt pregătiţi să intre în descrierea unei experienţe iraţionale, trebuie să povestesc premizele.
Trăiam din copilărie într-o tristeţe profundă, într-o aşteptare disperată, aproape inconştientă. Am înţeles de puţin timp că îmi era groază să fiu în viaţă pentru că eram separată de Fiinţă, de Unitate, de mine însămi. Aşteptam de fapt ACEL ce este Totul, Mult Iubitul, Sursa, Viaţa sau Divinul dacă preferaţi acest cuvânt.
Această durere fără remediu, pe care părinţii mei nu o înţelegeau de unde vine, s-a prelungit în timpul adoles­cenţei şi a vârstei maturităţii. Eram tot timpul bolnavă şi încercam în van să-mi adun bucăţile din mine, de pe o parte sufletul, de pe alta corpul.
Eram condiţionată dintotdeauna de un refuz al creşti­nismului şi căutările mele mă duceau mai degrabă către înţelepciunea orientală.
Arta (gravura, email) era meseria mea şi raţiunea mea de a fi. Îmi permitea să evadez, cel puţin în momentele în care cream, de durerea mea.
Aveam 59 de ani când partenerul meu de viaţă, bolnav de trei ani, se afla în spital, la reanimare, în faza finală.
Tumultul mare în care mă aflam părea că a declanşat în mine capacităţi noi: vedeam la distanţă starea în care se afla soţul meu. De fiecare dată, în timpul vizitelor de la prânz puteam constata justeţea percepţiilor mele. Mă aflam acasă la noi în timpul marii lui treceri. Eram deci la distanţă dar am simţit că murea şi că eu îl acom­paniam. Mi-a fost dată o viziune clară a lumilor pe care le avea de traversat şi am putut să-l consolez arătându-i că grimasele feţelor care-l înconjurau nu erau decât proiecţii ale fricii lui. Eram împreună în această călătorie şi în timp ce plonjam amândoi într-o lumină incredibilă am zis tare: „e minunat”. La câteva minute mai târziu m-au sunat de la spital să mă anunţe de moartea lui.
La câteva luni după acest eveniment a început ceea ce veţi citi în această carte.
Iată ce s-a întâmplat înainte să înceapă. O viziune interioară s-a derulat în mine, v-o descriu:
[1]Sunt tristă, singură, seara în casa mea de la ţară. Aud soneria. Merg la etaj şi văd lumină sub uşa atelie­rului meu care dă înspre stradă. Mi-e frică. Dar cobor scara, mă apropii de uşă şi aştept câteva momente cu inima bătând. Împinsă de nu ştiu ce forţă interioară, deschid dintr-o dată...
Continuarea e subiectul Întâlnirilor solare.
v
 
 
 
 

 
 

PREFAŢA 2015
 
 
Douăzeci şi cinci de ani s-au scurs de la Întâlnirea interioară cu o imagine a lui Christ.
Impactul a fost atât de intens încât rămâne viu şi astăzi.
Bucuria, intemperiile şi transformările succesive nu au influenţat forţa sa.
Lumina Întâlnirii se continuă pe căi întotdeauna noi şi se transformă în fiecare moment.
Astfel, an după an, iubirea infinită se oferă fiecărei celule de-ale mele.
Trebuie să o ascult constant, dacă nu, pierd raţiunea de a exista.
Pentru asta e nevoie să rămân atentă, să culeg ca pe o comoară fiecare scânteie a acestei Prezenţe şi să nu uit niciodată că ea permite să fie răspândită pe pământ, pe infinitul cerului.
Această carte e un fel de dialog dintre o parte din noi înşine conectată cu tot şi cealaltă parte, încă îngreunată de suferinţa de pe pământ.
Experienţa este trăită în „prezent” acompaniată de uimire şi încântare.
Partea conectată a luat pentru mine numele de Isus: acest nume e o sursă care transformă privirea şi o face deseori extatică.
Iubirea se înscrie cu litere de foc.
Dacă lumina se modifică cu timpul, ea nu-şi pierde niciodată strălucirea.
Uitarea, singură, ar putea să o facă să dispară.
De asta e scrisă această carte.
Fie ca ea să prelungească amintirea acestei alchimii a sufletului.
Lumina lumii este simbolizată aici printr-o imagine directă, intimă, tandră şi infinită, a unui surâs divin, cel al Christului.
Ea dă inimii dorinţa să exalte sau să se dizolve într-un preaplin de bucurie.
 
 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

PRIMA PARTE
 
 

 
 

 

Prima întâlnire
 
Tu ai rămas îndelung în faţa uşii mele deschise, nemişcat, tăcut şi în timp ce în inimă am abandonat totul, până şi dorinţa de a te vedea intrând, când ţi-am cerut în genunchi să merg pe calea ta, tu mi-ai luat, simplu, mâinile. M-ai ridicat cu atâta compasiune, că lacrimile mele nu mai puteau să se oprească.
Ai intrat în casa mea.
Ştiam că eşti Tu, cel în care nu puteam crede. Nu îndrăzneam să-mi ridic ochii către faţa ta. Cum să-mi imaginez faţa Iubirii?
Mi-ai dat cuvinte simple.
„Eu sunt mereu aici, de ce nu mă vezi?”
„Eu sunt sursa ta.”
„Eu sunt tu însăţi.”
Din această zi, îmi umpli casa cu paşii tăi liniştiţi. Nu credeam, nu te aşteptam. Tu ai venit şi inima mea este consumată. Tu locuieşti liniştea mea şi dulceaţa fiecărui moment.
Mi-am zis nu, nu este adevărat, nu este posibil şi în acel moment iubirea îmi străluceşte în faţă ca un giuvaer triumfător. În acel moment urci prin corpul meu, în plânset, în profunzimile uitării. Tu urci în mine, de aşa de departe, că viaţa mea se abandonează bucuriei de a exista.
A doua întâlnire
 
El vine din nou, de data aceasta pe o barcă. Înaintează dulce spre mal, ajutându-se de un toiag. Este mare, de o frumuseţe tăcută şi gravă. Coboară pe nisip, şi mă priveşte, nemişcat. Aştept, conştientă că nu sunt ceea ce ar trebui. El mă scutură, ca pe un copil neştiutor care nu înţelege nimic.
„Eu sunt tu, nu sunt doi, este doar unul.”
Eu cad în adoraţie.
„În devotament sunt doi, sau este unul, nu există doi.”
Nu mă simt demnă de situaţie, dar întreb:
– Ce aştepţi de la mine?
„Trebuie să dai totul.”
Nu ştiu ce vrea să zică asta.
„Trebuie să dai frica ta şi vinovăţia ta.
„Tunelul va fi întunecat, înaintea luminării. ”
Suntem faţă în faţă, îngenuncheaţi, mâinile lui pe umerii mei. Un imens mac creşte în spaţiul desenat de braţele sale.
Invadează universul.
A treia întâlnire
 
La cotitura căii săracelor mele probleme şi incerti­tudini, iată-te din nou, haina ta mare, plutitoare, însoţită de lumină albă. Tu eşti acolo, insuportabilă Prezenţă, iubire infinită asupra micimii mele. Scuturată de suspine, te aud murmurând:
„Când suntem cel mai jos, suntem cel mai sus.”
„Nu sunt niciodată absent, chiar dacă tu te crezi în singurătate absolută.”
Întreb dacă voi muri în curând. De această dată, faţa ta mi-a apărut în frumuseţea sa, în imensa sa com­pasiune.
Zâmbind, misterios, tu îmi răspunzi:
„Moartea nu există.”
„Tu crezi că reîncepem mereu cu aceleaşi erori, dar trebuie să vezi că nivelul este de fiecare dată diferit. Există mereu straturi mai profunde de dezgropat. Ele nu sunt identice şi mii de uşi sunt de deschis.”
În mijlocul unui spaţiu rotund El este acum o coloană de lumină. Există porţi de jur împrejur, deschise fiecare de o rază. Trec cu o rază prin una din aceste porţi. Sunt pe malul unui lac. Încep să înţeleg ce înseamnă să te întorci la Sursa ta. Îmi văd corpul cum se luminează, simt „Prezenţa” sa curgând prin venele mele.
În această dimineaţă, în oglindă, eram o femeie depre­sivă, fără realitate.
În această seară, în oglindă, sunt o femeie locuită de o forţă nouă şi spălată de imensitatea oceanului.
 
A patra întâlnire
 
În spatele acestei porţi umflată de prea multă iubire, tu mi-ai apărut din nou şi lung, mâini în mâini, cu ochii mei suspendaţi pierduţi în ochii tăi, mi-ai vorbit despre coroana de spini ce a trebuit s-o porţi.
Energia care curge este de o intensitate atât de mare că este greu de suportat.
„Acum, mi-ai spus, tu nu vei mai avea niciodată frică, pentru că mă vei putea vedea în orice moment cu ochiul din frunte. Trebuie privit altfel, atunci fiecare spin va deveni lumină, pentru că nu există nici un spin. Trebuie schimbată privirea asupra pământului şi asupra inimii omului. Este momentul în care pământul va creşte, în care inima omului va creşte.”
 
A cincea întâlnire
 
De data aceasta, tu stai la masa mea. Îmi dai o privire adâncă de lumină, în care mă înec. Şi când mâna ta o atinge pe a mea, corpul meu tremură, liniştit, locuit de o altă energie. Tu îmi spui:
„Nu te ataşa de privirea mea, este privirea inimii tale.”
Aceste cuvinte atât de simple dezleagă torentul lacri­milor mele. Te întreb de ce sunt singura care te văd.
„Tu nu eşti singura, fiecare poate să mă vadă în maniera lui iar pentru oamenii pământului, este ACUM timpul să mă vadă.”
 
A şasea întâlnire
 
El urcă dealul, lăsând urme de paşi. Merg departe, în spatele lui, punând paşii mei pe urmele lui. În fiecare amprentă de-a lui, văd născându-se o baltă de lumină. El ajunge în vârful dealului şi se întoarce spre mine. Are un aer trist. Nu-l pot accepta şi strig, pierdută:
– Aş vrea să te văd zâmbind. Îţi dau totul, inima mea, viaţa mea, tot ceea ce vrei.
El îmi răspunde:
„Cui îi dai?”
„Nu uita că eu sunt tu şi nu este timpul pentru a zâmbi.”
Energia curge, intensitate greu de susţinut. Îl văd în exterior, dar şi în interior. Sângerez de la rana lumii. Am plexul încordat, dureros. Nu pot suporta energia care mă traversează şi mă transformă. El îmi pune mâna pe inimă. Fericirea mă face să plâng. De ce eu? Nu simt nimic în mine care să fie demn de acest cadou, de această iubire fără limite.
Corpul meu se destinde. „Plângi, îmi spune, asta te va ajuta să-ţi schimbi ritmul. Ceea ce trăieşti, ceea ce vezi, trebuie să spui acolo jos în vale. Este mai dificil decât să rămâi pe culmi.”
Mă întorc jos încet. Este greu să cobori, să te înde­păr­tezi, dar El mă însoţeşte.
Intrăm într-o casă. El se transformă într-o coloană strălucitoare. O femeie bătrână, un pic nebună, hilară, ne întâmpină şi îl recunoaşte. Batem la o altă uşă. Un bărbat deschide şi întreabă ce vrem.
El are din nou silueta sa mare, albă şi cere un pahar de apă. Bărbatul pare neliniştit. Îi spun că Christos a intrat în casa sa.  Bulversat îşi cheamă familia. O femeie şi doi copii sosesc şi încep să plângă când Îl văd. Casa se umple de dulceaţă.
„Vezi cât e de simplu” îmi spune Isus.
 
A şaptea întâlnire
 
Sunt într-un cocon de lumină albă, total protejată. El apare din nou.
Îl întreb dacă pământul va exploda şi dacă oamenii au şanse de supravieţuire.
Rămâne tăcut. Îmi ia mâna. Trăiesc intens energia care mă traversează. El mă conduce şi îmi arată o casă incendiată. Toţi locuitorii au murit. Dar eu îi văd liberi şi veseli deasupra corpurilor lor.
„Pământul trebuie să se elibereze aşa cum vezi dea­supra acestei case arse. Trebuie să moară ca să renască un pământ al iubirii.”
Îl întreb dacă trebuie să transmit în jurul meu po­vestea acestor întâlniri şi cuvintele pe care mi le-a spus.
Mă prinde de umeri şi mă scutură ca şi când ar vrea să mă trezească.
„Trebuie nu doar să spui, ci să răspândeşti oriunde este posibil. Puţin contează lipsa de înţelegere sau bătaia de joc. Au venit timpurile când fiecare scânteie este pre­ţioasă şi nu trebuie pierdută. Voi sunteţi fiecare scânteia care poate da naştere unui alt univers. Mult mai mulţi oameni decât crezi tu sunt gata să primească o flacără nouă.”
„Tu cunoşti frica şi poţi să-i înţelegi pe alţii. Spune-le că port frica şi durerile tuturor oamenilor, şi pe ale fiecăruia în parte. Este timpul să se descarce. Apăsarea fricii te împiedică să vezi.”
Isus mi-a pus mâna pe cap. Am impresia unei des­chizături în craniul meu şi a unei surse care ţâşneşte. Corpul meu este cuprins de tremur şi de convulsii. Îl las să meargă în necunoscut. Încep să înţeleg până în fiecare fibră că a-l lăsa să meargă în necunoscut, înseamnă să-l las să meargă spre sine însuşi şi spre adevărata sa natură.
Acum văd faţa lui care se aprinde într-un zâmbet divin. Este darul. Speranţa imposibilă este împlinită. Nu există cuvinte să descriu atâta fericire. Acel zâmbet este un răsărit nou, naşterea unei alte lumi.
A opta întâlnire
 
Zâmbetul lui Isus este o ploaie de aur care îmi curge printre mâinile mele deschise.
Am în palme comoara absolută, chintesenţa lumii. Este ca un preaplin de iubire pe care nu-l pot cuprinde. 
Întreb iar: – Ce aştepţi tu de la mine?
Nu primesc răspuns. Mă simt înghesuită în corpul meu şi rău poziţionată într-o situaţie care mă depăşeşte.
Ies din corpul meu şi sunt purtată într-o mantie de lumină, aura lui Isus.
Mă priveşte cu atâta tandreţe că sunt pătrunsă de ea.
Cum să vorbesc despre o intimitate atât de totală. Nu există nicio dorinţă, nicio aşteptare care să nu fie împlinită. Iubirea a umplut speranţele acestei vieţi şi a tuturor celorlalte şi eu contemplu la nesfârşit frumuseţea imaginii divine.
„Viaţa nu este decât un lung extaz, îmi spune Isus, şi oamenii l-au uitat.”
 


[1] Nu e vorba de o realitate fizică ci de o realitate diferită care e pentru mine mai vie decât realitatea obişnuită.